„Fii mai calm.”, „Nu mai lua totul personal.”„Ce-i cu tine, ce te-ai aprins așa?.”
Majoritatea bărbaților aud asemenea fraze ciudate despre ce nu e Ok cu felul lor de a reacționa în anumite momente.. Și cel mai curios în acest dialog al oamenilor este că foarte rar îți pui întrebarea – dar oare de ce? de ce am reacționat anume așa? ce m-a aninat? (ca să folosit un limbaj modern). Ei și când începi a înțelege că în afara de acel simplu : ,,m-o enervat,, mai este ceva, devine foarte interesant. Începi a descoperi o lume foarte mare în care nu știi ce se așteaptă de la tine realitate, că e ba una, ba alta, uneori deloc logic. Iar când rămâi singur cu confuzia, cu tensiunea din corp și cu senzația vagă că iar ai făcut ceva greșit, alegi de cele mai multe ori varianta care pare matură și sigură: taci elegant sau dispari, ce arată liniște la exterior și naiba știe ce, la interior.
Îmi aduc aminte de un bărbat pe care l-am cunoscut cu ani în urmă, Andrei, 38 de ani, tată a doi copii, genul de bărbat despre care toată lumea spune că „nu face probleme”, că e „echilibrat”, că „nu se aprinde”, doar că nimeni nu observa că acest calm era obținut cu un preț destul de mare.
În conflictele cu partenera, Andrei povestea că se simțea cum i se strânge stomacul din primele minute, cum respirația i se scurtează și cum mintea intră automat într-un program bine exersat: să nu spună nimic, să nu agraveze, să se retragă elegant și să lase lucrurile să se „liniștească”, ceea ce în realitate însemna că ieșea din cameră, se ocupa de ceva „util”, stătea pe telefon sau se plimba fără direcție, întorcându-se după o oră cu o mască de calm sub care se adunaseră furia, frica și resentimentul, pe care ajunsese să le confunde cu maturitatea.
Cel mai curios lucru era că Andrei nici măcar nu reușea să-și dea seama ce anume îl stârnește atât de tare, pentru că tot procesul se întâmpla prea repede, prea automat, iar eticheta de „mă enervez prea ușor” îi închidea exact accesul la înțelegerea reală a ce se întâmpla în corpul și mintea lui.
În mod previzibil, starea lui emoțională ajunsese să depindă aproape complet de starea partenerei, pentru că dacă ea era bine, el era funcțional, iar dacă ea era supărată sau tensionată, el intra fie în modul „covor”, făcându-se mic și excesiv de disponibil, fie în modul „ghost”, când efectiv pleca într-o direcție neclară, după care se mira sincer de ce ea îi spune că nu mai simte că are un bărbat lângă ea.
La muncă, Andrei era extrem de „suveran”, în sensul că accepta orice, răspundea la mailuri la orice oră și spunea „sigur” cu o voce din ce în ce mai obosită, iar cu prietenii făcea glume despre cât de rupt este, pentru că, evident, a spune direct adevărul ar fi fost mult prea emoțional pentru un bărbat serios.
Până într-o zi când nu a mai reușit să rămână calm și a explodat brutal: „Ce mai vrei de la mine? Ce nu-ți ajunge? Ce mă sâcâi atâta la cap?”, moment în care totul s-a dus pe apa sâmbetei, iar partenera lui a rămas șocată, reușind doar să spună: „Ce-ai pățit? Eu doar vorbeam despre ce s-a întâmplat…”, în timp ce Andrei s-a simțit și mai prost, a ieșit din nou și a dispărut pentru câteva ore bune.
Nu voi relata tot procesul prin care a trebuit el să treacă ca să scape de această reactivitate, dar diferența reală a apărut când Andrei a încetat să mai încerce să fie liniștit și a început, timid și stângaci, să fie mai prezent în conversație, făcând diferența dintre ce auzea și ce declanșa în el cuvintele și gesturile partenerei. Asta a schimbat complet dinamica, pentru că un bărbat care rămâne, ascultă ce se spune, clarifică și încearcă să aleagă o reacție, chiar și imperfect, este infinit mai suportabil decât unul impecabil de calm și complet absent.
De exemplu, când discuțiile deveneau tensionate și simțea cum inima îi bate mai repede, umerii i se încordează și mintea începe să caute fie o ieșire, fie o replică defensivă, Andrei a spus clar: „Sunt foarte agitat acum, mă iau valurile și mi-e greu să aud ce spui, vreau să rămân aici și să vorbim, dar am nevoie de 15 minute ca să-mi adun corpul și gândurile”, iar diferența esențială nu e că a găsit expresia perfectă care regla și explica tot, ci că se oprea înainte de a nu mai putea auzi și alegea cea mai optimă reacție, iar exact după acele 15 minute, era prezent, imperfect, dar acolo. Și nu pentru așa ar fi fost nevoie să facă de acum în colo, ci pentru ca să preia controlul asupra propriei stări de bine.
Asta este suveranitatea emoțională în formă vie: nu dispari, nu te dizolvi, nu arunci emoțiile pe celălalt, ci rămâi suficient de stabil încât să poți fi în relație chiar și când e inconfortabil.
Acesta este unul dintre principiile-cheie ale canalului de Telegram ManTalks.md: bărbatul nu este responsabil să regleze emoțiile tuturor, dar este responsabil să rămână prezent în propriile emoții, fără să le reprime și fără să le arunce pe ceilalți ca pe niște farfurii sparte.
În offline-uri exact asta lucrăm, nu în sensul de „hai să plângem cu toții în jurul focului și să plecăm iluminați”, ci în sensul foarte concret în care fiecare, ascultându-i pe ceilalți, învață să-și observe corpul când se activează, să facă diferența dintre furie și frică, dintre impuls și decizie, și să rămână în contact fără să se dizolve sau să se încordeze, lucru care pentru mulți bărbați este mai greu decât să care saci de ciment sau să alerge zece kilometri.
ManTalks.md nu s-a organizat în jurul ideii de a crea bărbați mai comozi pentru alții, ci bărbați mai familiarizați cu ei înșiși, pentru că un bărbat care nu mai stă în detenție emoțională nu mai are nevoie nici să controleze, nici să se apere excesiv, nici să demonstreze ceva, ceea ce, ironic, îl face mult mai ușor de iubit.
Programele Mantalks.md , fie ele offline sau online, pornesc din același punct simplu și ne-negociabil: suveranitatea emoțională nu este un bonus de dezvoltare personală, ci fundația fără de care orice relație, orice paternitate și orice formă de masculinitate se transformă, mai devreme sau mai târziu, într-un joc obositor de roluri, de tipul „fac totul în ciuda lor” (vorba lui CD)